Sâmbătă, 02 Martie 2019 02:18

Dochia

Scris de
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

“ Zilele Dochiei” sau “Babele” ori, pur si simplu, “Baba Dochia” este unul dintre cele mai importante și  mai cunoscute mituri românești.

Întocmai ca vechii greci, care îi puneau în spatele  tuturor fenomenelor naturale sau acțiunilor și simțurilor umane pe zeii marelui Olimp, zei care, la rândul lor, împrumutau din atributele și emoțiile oamenilor, poporul român, de o adâncă  și profundă apiritualitate, a simțit  aceeași nevoie. Numai că zeitățile din mitologia greacă luau pe plaiurile carpatice chipul și asemănarea oamenilor de aici, din satele noastre de păstori. Drept urmare, Dochia sau Baba Dochia este mitul care desemnează trecerea de la iarnă la primăvară, moartea anului vechi și nașterea  anului nou, revenirea la viață a naturii, începutul sezonului agricol și  al urcării oilor la munte. Pentru că trecerea nu se face brusc, primele zile din luna martie, pot fi „ zgribulite” și urate, amintind că iarna nu a trecut demult sau că „nu se face primăvară cu o floare”.

 

Și pentru că păstorul ancestral nu putea explica aceste modificări naturale prin  termeni științifici  precum „echinocțiul de primăvară”, dar și  din nevoia  de a umaniza natura folosind din plin simțul său artistic a spus cam așa: era o babă, Dochia (evident rea și zgripțuroaică), care- și punea nora (tânără și frumoasă) la treburile grele si doficile ale gospodariei (pentru că băiatul babei se însurase fără să-i ceară voie). Într-o zi, spre sfârșitul iernii, își trimite nora la râu să  spele lâna: neagră fiind, trebuia să o facă albă. Fata va duce  sarcina la bun sfârșit, doar ajutată de un moș bun, care, impresionat de chinul fetei, îi dăruiește acesteia o floare. Când vede floarea, Dochia are impresia că a venit primăvara; pentru a se convinge, o retrimite pe noră în pădure după fragi. Cu ajutorul aceluiași bătrân, care o sfătuiește să meargă  într-o anumită  vâlcea, tânăra nevastă găsește fragi copți. Văzându-i, baba crede ca s-a  desprimăvărat și urcă  la munte cu turma de oi. Îmbracă nouă cojoace și pleacă la drum, dar cum se îndepărtează de casă începe o ploaie care ține nouă zile și nouă nopți, îmbibandu- i cojoacele cu apă și îngreunându-le. Pe măsură ce urca, la sfârșitul fiecărei zile, Dochia lepăda câte un cojoc, până când, în ultima zi de urcuș, rămâne în ie. Un ger năprasnic s-a lăsat, iar baba împreună  cu mioarele ei, îngheță, devenind stane de piatră... care se pot vedea în diferite locuri în Carpați.

Cele nouă zile corespund, în general, primelor nouă zile din martie, legenda Dochiei căpătând conotație fantastică, mitologică, precreștină (Dochia reprezentând iarna, anotimpul vechi , anul vechi, zilele friguroase, iar nora, primăvara, anotimpul nou, anul nou, zilele frumoase), religioasă  (bătrânul devine isus, Dochia devine Sf. Evdohia/Eudochia, din calendarul bizantin) sau istorică  (Dochia, fiica lui Decebal, fuge de împăratul Traian cuceritorul, care se îndrăgostise de ea și care va scăpa de aceasta, împietrind  pe munte,  împreună cu mioarele ei). 
În tradiția populară, există obiceiul nescris ca fiecare să-și aleagă o zi (o babă) din intervalul 1-9  martie, pentru a ști, în funcție de cum va fi vremea în ziua respectivă, dacă va avea un an bun, norocos sau din contră.

Citit 132 ori Ultima modificare Duminică, 10 Martie 2019 02:01