Continui seria recomandărilor de carte, care sper să aducă noutăți pentru voi. Rubrica „Citesc și recomand” este despre cărțile care te schimbă, cărți pe care le închizi la final, dar care deschid ceva în tine, cărți care poate te aduc mai aproape de tine.

Recomand cărți biografice/ autobiografice, cărți despre educația copilului, cărți despre oameni, despre viață, despre experiențe. 

Cititul face parte din dezvoltarea noastră, ne ajută să creștem, să evoluăm, să ne cunoaștem mai bine.

De aceasta dată, recomand alte două cărți pe care le consider utile și importante.

1. Măștile fricii - Camelia Cavadia 

Cartea aceasta a reușit să mă tulbure și m-am simțit oarecum datoare să dau mai departe experiența. 

Te face să suferi pentru toți copiii abuzați și umiliți.Îți spune multe despre cum poate ajunge în viața adultă, un copil abuzat fizic și emoțional. De propriii părinți.Un astfel de copil, nu va mai fi niciodată „întreg” și se va lupta întotdeauna cu 

trecutul, în fața căruia, cei mai mulți, fără ajutor de specialitate, pierd.Dragi părinți, dacă încă mai credeți că „bătaia e ruptă din rai” sau că „unde dă mama, crește”, vă recomand, cu căldură, această carte!Veți afla ce „crește” în copil, după ce părinți

i îl bat și-l umilesc!

2. Printre tonuri cenușii - Ruta SepetysO poveste cutremurătoare, a unei mame și a celor doi copii, deportați în Siberia, în anul 1941. Au trăit 12 ani de chinuri, în care se luptă cu foamea, frigul și durerea fizică și în care doar iubirea îi ține în viață și 

aproape. Fragmente: „Dupa 6 săptamăni, și a treia zi fără mâncare, trenul s-a oprit. Nu au deschis ușa. 

Am încercat să trag cu ochiul prin crăpăturile scandurilor din vagon, dar era întuneric afară. Am bătut cu putere în uși. Nu a venit nimeni. M-am gândit la pâinea lăsată pe pervazul ferestrei, proaspăt scoasă din cuptor, aburindă și rotofeie. Ce bine ar fi fost să pot să gust și eu o bucățică. Doar una mica. Stomacul mă ardea de foame și capul mă durea atât de tare încât simțeam că îmi plesnește. Îmi era silă să stau în imediata apropiere a atâtor oameni. Mă copleșeau cu respirația lor acră și cu coatele și genunchii care mă înghionteau tot timpul în spate. Uneori simțeam nevoia imperioasă să-i împing pe oameni departe de mine, dar ce folos! Eram precum chibriturile în cutie. Până la urmă, dimineața târziu, am auzit un zăngănit. Gardienii au deschis ușa și ne-au spus că vom ieși afară. În sfârșit. Îmi tremura tot corpul din pricina contactului cu lumina puternică a zilei....”

Pentru mai multe informații accesați:
Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.; facebook: Psihologie si Psihoterapie Cristina Selea