Cununia. 

Aceasta este realizată de către hoge în casa miresei asistat de doi delegaţi (vekil)  ,un vekil din partea ginerelui iar unul  din partea miresei, şi doi martori (Şahit) din fiecare parte. Vekilii cad de acord la întrebările puse de preot primind împuternicirea  de  a reprezenta pe mire şi mireasă. Cununia se poate oficia şi în prezenţa invitaţilor în următorul mod : se întinde un covor mic  pe jos în mijlocul camerei  pe care ia loc hogea , iar şahiti în jurul lui în genunchi cu faţa către Mecca.  Pe tot parcursul ceremoniei  mireasa stă în camera de alături ţinând picioarele  într-un lighean cu apă. De o parte şi de alta a ligheanului cu apă se aşeză două lumânări aprinse . În acest moment  o femeie bătrână care ştie bine religia islamică va răsfoi şi citi din coran . După ce se încheie acest ceremonial se serveşte şerbet , iar dacă acesta lipseşte se serveşte dulceaţă. Lângă camera unde se oficiază cununia se află o cameră în stil turcesc, iar de jur împrejurul peretelui se află mîndire. Deasupra  se acoperă cu cearşeafuri şi perne, iar la mijloc cu covoare.  În acestă cameră servesc cafeaua invitaţii miresei şi mierelui.   

Cât timp durează nunta se fac petreceri , iar aceasta durează o săptămână. Persoanele cu stituaţie materială bună servesc masa nuntaşilor, iar cei săraci servesc doar cafea şi ţigări.

Petrecerea desfăşurată constă doar în jocuri naţionale turceşti cu dairele şi tanbure ( tobă). În ziua de joi sau duminică la ora 5 dimineaţa înainte de răsăritul soarelui mama ginerelui cu 2-3 femei merge în casa miresei , iar cu un prosop căruia îi zice  “ ihram” învelește pe cap mireasa. Apoi , pornește spre casa ginereului condusă la braţ de femei. După ce pleacă mireasa, mama ei aruncă cu o găleată de apă în urma ei. Aceast obicei are ca semnificaţie o urare conform căreia să-i meargă belşugul ca apa.     În casa ginerelui, îmbrăcată cu un duac (voal) , beteală şi pictată pe faţă, mireasa va sta toată ziua aşezată într-un colţ anume al camerei sub o oglindă fiind văzută numai de femei. Seara masa va fi servită numai membrilor din familie. Ginerele împreună cu cei care sosesc pentru rugăciune se duc la moschee tot în această seară. Aici după ce termină slujba   hogea, cu toţii vor cânta un cântec religios “Allahüekber  Allahüekber lailahe illallahü vallahûekber  Allahüekber ve lileahilhamd”. Cântecul începe cu Allah de unde pornesc toţi oamenii în grup, iar la ieşirea din moschee un alt grup aşteaptă nuntaşii având un pom. De crengile pomului sunt prinse pămătufuri îmbibate de gaz. În acest mod pornesc spre casa ginerelui,iar la poarta curţii acestuia se face o mică slujbă.  Nunta se încheie atunci când mirele sărută mâna celor bătrâni şi în urale fuge în curte. 

 Înmormântarea Trecerea în lumea cealaltă se făcea în ultimele clipe prin rugăciune în religia în care se afla  spre uşurarea sufletului. Această rugăciune era făcută de hogea sau de către locuitorii care ştiau să citească Coranul, la bărbaţi –bărbaţii iar la femei –femeile.

După moarte se făceau pregătirile de înmormântare. Se  dezbrăca mortul se  lega sub bărbie ca să nu rămâie cu gura deschisă, se închid ochii, iar mâinile se aşează în lungimea corpului. Se pune pe un pat special de lemn numit “tenşir”, care se foloseşte la spălarea corpului. Spălarea corpului era făcută la bărbaţi de preoţi, iar la femei de către o femeie care cunoaşte Coranul. Corpul era spălat în şapte ape şi de fiecare dată se oficia rugăciunea. Se practica stropirea cu apă de trandafiri, iar la toate încheieturile se puneau bucăţi de canfor deasupra cărora se pune vată, având credinţa că după putrezirea cărnii oasele se desfac uşor, se îmbrăca apoi o cămaşă fără mâneci şi fără cusături tăiată cu un cuţit. La bărbaţi cămaşa era până la genunchi , iar la femei până la picioare. Un obicei ca în viaţă. Apoi era  înfăşurată  într-o pânză lăsând mâna dreaptă dezvelită pentru ultimul sărut al rudelor, apoi se acoperea mâna şi era îmbrăcată în a treia pânză care era legată deasupra capului şi la vârful picioarelor. Se punea mortul pe o scândură numită “tabut”, iar deasupra mortului se aşează un covor sau o stofă. Femeile nu aveau voie să urmeze mortul  până la cimitir, această ceremonie fiind îndeplinită doar de bărbaţi. Acesta urma să fie  îngropat într-un loc numit “musalla”,fiind aşezat cu capul spre Mecca. După ce toată lumea pleca, rămânea doar preotul ce striga mortul cu numele mamei, zicând în numele acestuia de trei ori: “Dumnezeul tău Allah şi profetul tău Mahomed şi religia ta musulmană în credinţa că sufletul se reîntrupează”. După înmormântare  se împărţea halva şi timp de şapte zile se citeau rugăciuni din Coran, iar la şase săptămâni se făcea din nou pomană cu halva. Un obicei întâlnit atât la români, la sârbi cât şi la turcii din Ada-kaleh era “pomana de apă” pentru morţi, care se dădea la 40 de zile de la moarte la cel puţin trei familii din vecini. Aceste obiceiuri erau legate de credinţa islamică, a locuitorilor din insulei care se conduceau după perceptele Coranului şi credeau cu desăvârşire în Allah şi Mahomed: “ Lȃilȃhe illallah Muhamed Rasul ül Allah”- “Allah este singurul Dumnezu, iar Mahomed profetul său”. Pentru ceea ce semnifică la creştini semnul crucii, turcii întrebuinţau următoarele cuvinte: Dansul zeise făcea de cinci ore pe zi: “Sabah namazi- înainte de răsăritul soarelui; Öğle namazi- prânzul; lkindi-chindie-apusul soarelui; Akşam-după apusul soarelui; Yatsu – la două ore după apusul soarelui

”Folclorul din Ada Kaleh 

Turcii din Ada Kaleh aveau diverse dansuri, atât turceşti cât şi europene. Cele mai relevante dansuri turceşti erau :   Zeibek. Acesta este un dans mixt, având un caracter războinic, cu iatagane în mâini. Dansul debuta printr-o linie melodică în cadrul căreia bărbaţii erau separaţi de femei, ulterior după o serie de mişcări coregrafice aceştia formau perechi. Spre sfârşit se dansa în grup. Dansul zeibek a dispărut începând cu primul război mondial. Kӧceklic. Este un dans al abdomenului (giubeg) regăsindu-se la popoarele orientale. Insularii iubeau acest dans fiind nelipsit de la petreceri, dansat doar de femei, cu acompaniament instrumental. Dansul miresei. Era un dans în perechi şi de grup. Pe melodiile de dans ce se cântau cu text în mod frecvent se şi dansa. Treptat turcii au adoptat şi dansuri modrene internaţionale care au dus la trecerea dansurilor tradiţionale într-un con de umbră. În concluzie, pe baza documentelor cercetate (ziare, monografie insulei lui Ali Ahmet) cât şi a istoriei orale am constatat că portul tradiţional era utilizat doar în preajma sărbătorilor musulmane, în special de către bătrâni, tradiţiile ce ţin de botez, căsătorie, moarte sunt cu specific turcesc. Treptat folclorul din Ada Kaleh a suferit o influenţă interculturală.